Trece timpul.

Zilele trecute mi-am regasit bunicii. Asteptau cuminti in albumul de fotografii: bunica cu parul impletit, iar bunicul cu perciunii albi si nelipsitii lui ochelari. M-au imbratisat din priviri si intr-o clipa am redevenit fetita aceea cu doua codite lungi, alergand prin livada de pruni. Am pasit din nou pe prispa casei; in bucatarie, bunica, atat de frumoasa, framanta aluatul pentru paine. Bunicul ma ia in brate si incepe sa imi povesteasca despre oamenii buni care cred in Dumnezeu si despre oamenii care gresesc nesocotindu-i numele. Nu pierd nici un cuvant din povestea bunicului…pentru ca maine o sa ma intalnesc cu Simona – o fetita venita si ea in vacant la bunici – si o sa ii povestesc si ei.
Plec apoi cu bunicul sa vedem cat de mult a crescut porumbul.
- A crescut…vorbeste bunicul domol…e cam de doua ori cat tine…
Ma uit in sus. Porumbul e imens, iar eu sunt atat de mica.
- Bunicule, uite…s-a urcat un paianjen pe mine! Omoara-l!!!!strig eu speriata.
Bunicul zambeste in barba lui alba si deasa. Ia usor paianjenul in mainile lui batatorite.
- Tot ce este pe pamantul acesta, este lasat de Dumnezeu…nu sta in puterea noastra sa curmam o viata, rosteste bunicul bland.
- Nici macar a unui paianjen? Il intreb eu uitandu-ma in sus, cu un ochi inchis din cauza soarelui.
- Nu ti-a facut, sarmanul paianjen nimic….uite…a cazut si el de pe o frunza de porumb.
Plecam apoi la pescuit. Siretul e mare si linistit, iar bunicul imi da voie sa iau niste stuf de pe margine, dar sta cu ochii pe mine.
- Apele sunt periculoase…imi spune el si privirea lui se intristeaza…iar eu imi aduc aminte de unchiul Gheorghe, despre care spune lumea ca Siretul l-a inghitit…si stau cuminte langa bunicul, impletind cateva fire de iarba.
Ne intoarcem acasa cu doi crapi mari. Bunica isi pune sortul si incepe sa ii curete, iar eu…stand cu capul in palme si urmarindu-i fiecare miscare, imi aduc aminte de paianjen. Sar repede de langa bunica si fug afara. Langa nucul cel batran, bunicul crapa cativa busteni.
- Bunicule…strig eu alergand la el…de ce mancam pestele…daca “nu sta in puterea noastra sa curmam o viata”?
Bunicul zambeste din nou; se apleaca sa stanga surcelele, apoi imi spune:
- Ai sa intelegi tu rostul vietii mai tarziu…
- Vreau sa fiu mare…sa inteleg si eu rostul vietii…
Ma trezesc din amintire, il privesc pe bunicul in fotografie. Trec usor cu degetele peste barba lui alba si spun:
- Sunt mare, bunicule…am inteles acum de ce mancam peste…cat despre rostul vietii…e mai complicat.
Imi sterg lacrimile ce joaca in coltul ochilor, apoi inchid albumul de fotografii…pe bunici insa, n-o sa ii uit niciodata.